Sunt bucuros că Maria Olaru s-a hotărât să scrie o carte
despre viaţa ei şi despre gimnastică. Poate că toţi sportivii ar trebui să scrie
o carte.
Nu este o carte de făcut scandal, nu este o carte cu
dezvăluiri şocante, este povestea transformării unui copil în adult, povestea
unei vieţi realizate prin gimnastică. Este adevărat, sunt descrise şi
greutăţile vieţii de gimnastă de performanţă în practica existentă în România.
Dar despre aceste greutăţi, despre duritatea vieţii din gimnastica feminină se
ştia, Maria Olaru doar aduce unele completări prin prisma propriei experienţe.
Cartea aceasta ar fi trebuit să apară pe la începutul
anilor 90, dar – evident – nu era posibil.
Sistemul de gimnastică moştenit (cuvânt cuprinzător) era
inuman nu prin efortul cerut sportivelor, ci prin condiţiile în care avea loc
acest efort. Eu nu doresc să scuz pe nimeni, dar s-a ajuns în această situaţie
datorită proastei organizări a gimnasticii (şi a sportului în general, în acest
caz gimnastica este un exemplu). Ceea ce se întâmpla la majoritatea cluburilor
din ţară şi la Deva se cunoştea, doar că nu existau soluţii. Obţinerea
medaliilor este singura raţiune a sportului de performanţă, de aceea s-a pus batista
pe ţambal, iar acest fapt demonstrează indirect că funcţionarea sportului, a
gimnasticii, nu era cea normală. Nu e cazul să fac acum o analiză a sportului
românesc, dar trei lucruri vreau să evidenţiez în relaţie cu afirmaţiile mele:
1. Nivelul ştiinţei antrrenamentului este în practică extrem de scăzut, de unde
rezultă un volum de efort exagerat de mare şi epuizant, fără a fi completat de
programe de refacere (vorba Mariei, gheaţa era mijocul de refacere); 2. Condiţiile
de antrenament în gimnastică sunt aproape nule. Toată lumea ştie, dar fatalitatea
ne doboară, nu sunt bani. Dacă nu sunt bani, fie facem rost de bani, fie ne
lăsăm de gimnastică; 3. Modelul competiţional intern nu corespunde cerinţelor
afirmării sportivilor şi antrenorilor şi insist, antrenorilor. Performanţa este
obţinută de sportiv, dar numai dacă acesta are un antrenor la spate. Atât timp
cât antrenorii sunt trataţi şi au statutul pe care îl au, slabe speranţe la
performanţe sportive. Bineînţeles că toate acestea se ştiu.
Să revin la carte, Pretul aurului este o lectură plăcută
şi utilă, mai ales pentru cei ce-şi propun să ajungă părinţi, dar şi pentru
adolescenţi, cartea asta are un puternic conţinut educativ. Maria Olaru
demonstrează prin propriul exemplu că dacă ştii ce vrei, dacă eşti serios, prin
sport poţi să-ţi făureşti un destin frumos.
De ce recomand citirea acestei cărţi?
- descrie o poveste de viaţă cu un final fericit;
- ne arată un copil şi puterea lui de a învinge multiple
greutăţi într-o lume dură, departe de familie, departe de confortul unei
copilării obişnuite;
- dezvăluie o parte (din păcate, prea puţin) a
fascinantei lumi a gimansticii;
- trasează linii clare între oameni şi caractere, demonstrând
că munca, modestia, bunul simt - chiar dacă sunt considerate în societatea
noastră nişte ciudăţenii – sunt singurele valori sociale.
Ieri am terminat de citit cartea, iar azi (15 Aug. 2016)
le ţin pumnii altor doi titani şi supravieţuitori ai gimansticii, Cătălina
Ponor şi Marian Drăgulescu, in finalele pe aparate la Rio.
Un gand bun pentru toate gimnastele din toate timpurile ale României, să fiţi
fericite „fomistelor”!
Sportul a fost singurul motiv ce m-a facut sa ma simt mandru ca sunt roman. Incepand cu Nadia Comaneci si pana acum.
PS
Daca Dragulescu va rata, este dintr-un singur motiv, omul asta nu a avut niciodata parte de echilibru emotional, tot timpul a concurat crispat, sub tensiune, din variate motive. Sper ca macar acum sa fie linistit si detasat. Succes omule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu