miercuri, 24 august 2016

O istorie sincera - note de lectura

După mult timp a venit rândul unei lecturi foarte interesante, "O istorie sinceră a poporului român". Pentru mine Florin Constantiniu (1933 - 2012) nu este un nume nou, nici această carte nu este nouă, am avut posibilitatea de a răsfoi prima ediţie a acestei lucrări, ajunsă  - iată - la ediţia a IV-a. 



În opinia mea (nu numai a mea) un român patriot este acela ce iubeşte adevărul istoric, ce militează pentru emanciparea naţională. Ciumpalacii ce încearcă să-şi creeze un piedestal (de orice natură) din exaltarea spiritului demagogic-patriotard sunt periculoşi pentru naţiunea noastră. F. Constantiniu face parte din prima categorie. Iată ce declara academicianul în ultimul său interviu:
"Din nefericire, am ramas un popor de tarani – spiritul civic se naste la oras!–, o turma de oi care se lasa exploatata, batjocorita, calcata in picioare, fara nici o tresarire de revolta sau de demnitate (Goga observase, in 1916, acelasi lucru)", 
iar în finalul interviului a mărturisit că îşi doreşte: "Sa scap cat mai curand din aceasta lume de hotie, ticalosie si nevolnicie, care este Romania de astazi. Intrucat sunt prea batran pentru a mai emigra"
(intregul interviu aici F. Constantiniu ultimul interviu 2011)
Când unul dintre academicienii României face asemenea aprecieri, nu poate exista decât o certitudine, suntem departe de ceea ce vrem (sau ar trebui) să fim.

În timp, pe măsură ce voi citi această carte, voi adăuga aici unele comentarii, dar şi idei ce mi se par interesante,. 








sâmbătă, 20 august 2016

Rio 2016 - un esec prognozat

JOCURILE OLIMPICE RIO 2016 – UN EŞEC PROGNOZAT

Scrisoare deschisă către Prim-ministrul României

Mâine se încheie a 31 -a ediţie a J.O. moderne, Rio 2016. Pentru delegaţia României nu mai există incertitudini, ci doar o realitate reprezentată de 4 (patru) medalii olimpice, locul 47 în clasamentul pe naţiuni..
Sunt destul de mulţi acei ce susţin că aceste patru medalii olimpice reprezintă un rezultat bun. Nu ne explică şi de ce. De ce România, o ţară cu 20 milioane de locuitori, una dintre cele mai mari din Uniunea Europeană (poate şi cea mai săracă, într-adevăr), ar trebui să fie mulţumită de investiţia făcută în sport, tradusă prin patru medalii olimpice.
Eu consider această ediţie a J.O. cel mai mare eşec al României în plan sportiv internaţional.
Să ne uităm puţin şi la ţările din jurul nostru, pentru a avea termeni de comparaţie. Serbia a reuşit la această olimpiadă 6 (sase) medalii olimpice (fiind pe locul 32 în clasamentul general, în timp ce noi suntem pe locul 47). De ce am ales Serbia? Pentru că este o ţară mai mică decât România, are 7 (şapte) milioane de locuitori, mai mult, a trecut şi printr-un război de 7 ani (1991 – 1997). Mi se pare concludent. Să luăm un alt exemplu, Olanda. O ţară cât jumătate din Transilvania, cu 16 milioane de locuitori a obţinut 18 medalii olimpice (locul 11). Sa ne uitam si la Croatia, cu o suprafata cat jumatate din Transilvania si patru milioane de locuitori, 10 medalii olimpice (locul 17 in clasamentul pe natiuni).  Concluzia de bun simţ este doar una, ceva nu merge bine in România. Acest ceva poate fi tradus prin: investiţiile făcute în sport, pregătirea antrenorilor, recompensarea sportivilor şi antrenorilor, dar mai ales managementul sportului.
După cum se observă Comitetul Olimpic Român nu are nimic să-şi reproşeze. Ei sunt bine mersi, cu discursuri demagogice despre sport şi propriile interese. Trebuie să ne întrebăm, cine sunt membrii C.O.R.? Ce valoare managerială au ei, în calitatea lor de conducători ai sportului olimpic? (trebuie spus că ei se simt foarte competenţi în a interveni în procesul general de pregătire al sportivilor). Aproape toţi au ajuns în acest for de conducere pe baza „valizei cu medalii” cum bine se exprima cineva. Eu repet ce au spus şi alţii de decenii, faptul că ai fost un sportiv bun, cu „o valiză de medalii”, nu reprezintă o garanţie că vei fi un antrenor bun, cu atât mai puţin un manager bun. În România noastră, unde tupeul e prima calitate socială, mulţi au bătut cu pumnul în masă şi au obţinut posturi pe baza „valizei de medalii”. Prin urmare, eşecul ar fi trebuit să fie previzibil.
Dar nu numai C.O.R. este vinovat de acest dezastru al sportului de performanţă, federaţiile sportive, ministerul de resort, poartă o responsabilitate şi mai mare.
Organizarea sportului, de esenţă sovietică, nu mai poate genera performanţă în lipsa acelor metode barbare şi inumane aplicate în antrenament, când sportivii erau doar nişte mecanisme producătoare de medalii. Din nefericire, ca şi în învăţământ şi sănătate, cei ce se opun progresului, reformelor, sunt chiar cei din interiorul sportului, ei şi-au consolidat nişte locuri calde, sigure, ce rost are să-şi dea demisia pentru incompetenţă? Probabil datorită relaţiilor acestora cu presa, s-a ajuns ca acest eşec la J.O. să apară ca un succes... Adică asta e valoarea noastră, patru medalii?
În actuala situaţie, de colaps al sportului de performanţă, mi se pare imperativ ca prim-ministrul României să se implice personal, să ceară public demisia C.O.R. şi să cheme toţi şefii de federaţii cu un raport asupra situaţiei reale din fiecare disciplină sportivă, inclusiv cu o prognoză pentru J.O. din 2020.
Trebuie o nouă abordare a sportului de performanţă, un nou management al sportului, ce implică inclusiv (ca exemplu) reformarea sistemului competiţional intern.
Bineînţeles că ar trebui susţinute cât mai multe discipline sportive olimpice, însă acest fapt trebuie văzut în contextul realităţii din România, în care până şi discipline sportive de tradiţie, ca gimnastica şi canotajul s-au prăbuşit. Analizând impactul disciplinelor sportive olimpice în relaţie cu numărul de medalii ce poate fi obţinut, eu insist ca principalele opţiuni să fie canotajul şi gimnastica. Aceste două discipline ne-au adus şi cele mai multe medalii olimpice in istoria noastră sportivă. În relaţie cu aceste două sporturi trebuie luate câteva măsuri în regim de urgenţă şi de forţă, chiar dacă şi tocmai pentru că suntem în ceasul al 13-lea.
Dacă unele dintre dificultăţile cu care se confruntă canotajul şi gimnastica ţin de diverşi factori la nivelul sistemului, al ministerului (management), alte dificultăţi sunt reprezentate strict de baza materială, de investiţiile ce lipsesc în sport. Tocmai de aceea prim-ministrul României trebuie să se implice personal în rezolvarea unora dintre problemele sportului de performană, în relaţie cu reprezentarea României la J.O. Sportul românesc suferă din foarte multe motive, unul esenţial fiind structura lui de tip sovietic. În ceea ce priveşte canotajul şi gimanstica consider că aceste discipline olimpice pot fi susţinute în primul rând prin investiţii în baza materială. Canotajul suferă dintotdeauna de lipsa unui canal de antrenament. Mi se pare imperativ ca Guvernul României să se mobilizeze de urgenţă şi să asigure cel puţin trei canale de canotaj la nivelul standardelor internaţionale. Sursele de finanţare sunt multiple, importantă este voinţa şi decizia. Gimnastica suferă atât de lipsa spaţiilor de antrenament adecvate, cu referire la săli de antrenament (nu la hale de competiţie) cât şi la dotarea cu aparate. Noi avem o singură secţie de gimnastică care se apropie de nivelul de dotare cerut, Steaua Bucureşti. Gimnastica beneficiază de un centru de pregătire la Izvorani, dar e depăşită mentalitatea în care poţi ţine o viaţă sportivi şi antrenori închişi într-un „centru olimpic”. România ar trebui să aibă cel puţin 4 secţii de gimnastică moderne, după cele mai inalte standarde, cu dotare la nivel internaţional.
Întrucât rezolvarea acestor necesităţi (se vede că) depăşeşte capacitatea ministerului, a federaţiilor, vă rog domnule prim-ministru să vă implicaţi personal în rezolvarea acestor aspecte ale sportului de performanţă.
E de sperat ca şi actualul management al sportului de performanţă să cunoască o schimbare. Indiferent ce măsuri se vor lua la nivel de sistem, în lipsa unei baze materiale de înalt standard internaţional, performanţa sportivă este imposibilă.




Pentru o imagine actualizata a clasamentului pe natiuni la Jocurile Olimpice urmati acest link
clasamentul pe natiuni


In http://www.ziare.com/olimpiada/jocurile-olimpice-2016/campioanele-romaniei-s-au-intors-in-tara-de-la-rio-parca-eram-imbracate-de-la-ajutoare-oamenii-au-dat-cu-pietre-in-noi-1433805
este publicata opinia unei medalaite olimpice la Rio 2016, Ana Maria Popescu scrimera Ana Maria Popescu (Branza) a afirmat, la revenirea in tara de la Jocurile Olimpice, ca a avut un sentiment de inferioritate la Rio din cauza echipamentului de slaba calitate purtat.
Ana Maria Popescu a mentionat ca pana si echipa refugiatilor a avut un echipament de o calitate mai buna decat al nostru. "Cu siguranta nu echipamentul reprezinta motivul pentru care nu au fost unele rezultate. Cu siguranta, nu. Dar va garantez ca mergand prin satul olimpic am avut un sentiment de inferioritate. Nu poti sa ridic capul din pamant. Noi aveam o gluma intre noi ca suntem imbracati de la ajutoare. Era o gluma cu un gust sarat, amar pentru ca nu puteam sa ne amuzam de treaba asta. Pot sa va spun ca pana si echipa refugiatilor erau undeva langa noi, putin mai sus." a declarat Popescu, citata de News.ro.
De asemenea, Popescu i-a contrazis pe oficialii COSR care au sustinut ca echipamentul s-a largit adesea deoarece sportivii au cerut marimi prea mici."

Poti intelege ca un echipament s-a largit pentru ca s-a tras de el, fiind cu un numar mai mic, dar nu poti sa intelegi ca s-a si decolorat, lasand vopseaua pe pielea sportivilor.
















luni, 15 august 2016

Maria Olaru si Pretul aurului

Sunt bucuros că Maria Olaru s-a hotărât să scrie o carte despre viaţa ei şi despre gimnastică. Poate că toţi sportivii ar trebui să scrie o carte.
Nu este o carte de făcut scandal, nu este o carte cu dezvăluiri şocante, este povestea transformării unui copil în adult, povestea unei vieţi realizate prin gimnastică. Este adevărat, sunt descrise şi greutăţile vieţii de gimnastă de performanţă în practica existentă în România. Dar despre aceste greutăţi, despre duritatea vieţii din gimnastica feminină se ştia, Maria Olaru doar aduce unele completări prin prisma propriei experienţe.
Cartea aceasta ar fi trebuit să apară pe la începutul anilor 90, dar – evident – nu era posibil.
Sistemul de gimnastică moştenit (cuvânt cuprinzător) era inuman nu prin efortul cerut sportivelor, ci prin condiţiile în care avea loc acest efort. Eu nu doresc să scuz pe nimeni, dar s-a ajuns în această situaţie datorită proastei organizări a gimnasticii (şi a sportului în general, în acest caz gimnastica este un exemplu). Ceea ce se întâmpla la majoritatea cluburilor din ţară şi la Deva se cunoştea, doar că nu existau soluţii. Obţinerea medaliilor este singura raţiune a sportului de performanţă, de aceea s-a pus batista pe ţambal, iar acest fapt demonstrează indirect că funcţionarea sportului, a gimnasticii, nu era cea normală. Nu e cazul să fac acum o analiză a sportului românesc, dar trei lucruri vreau să evidenţiez în relaţie cu afirmaţiile mele: 1. Nivelul ştiinţei antrrenamentului este în practică extrem de scăzut, de unde rezultă un volum de efort exagerat de mare şi epuizant, fără a fi completat de programe de refacere (vorba Mariei, gheaţa era mijocul de refacere); 2. Condiţiile de antrenament în gimnastică sunt aproape nule. Toată lumea ştie, dar fatalitatea ne doboară, nu sunt bani. Dacă nu sunt bani, fie facem rost de bani, fie ne lăsăm de gimnastică; 3. Modelul competiţional intern nu corespunde cerinţelor afirmării sportivilor şi antrenorilor şi insist, antrenorilor. Performanţa este obţinută de sportiv, dar numai dacă acesta are un antrenor la spate. Atât timp cât antrenorii sunt trataţi şi au statutul pe care îl au, slabe speranţe la performanţe sportive. Bineînţeles că toate acestea se ştiu.
Să revin la carte, Pretul aurului este o lectură plăcută şi utilă, mai ales pentru cei ce-şi propun să ajungă părinţi, dar şi pentru adolescenţi, cartea asta are un puternic conţinut educativ. Maria Olaru demonstrează prin propriul exemplu că dacă ştii ce vrei, dacă eşti serios, prin sport poţi să-ţi făureşti un destin frumos.
De ce recomand citirea acestei cărţi?
- descrie o poveste de viaţă cu un final fericit;
- ne arată un copil şi puterea lui de a învinge multiple greutăţi într-o lume dură, departe de familie, departe de confortul unei copilării obişnuite;
- dezvăluie o parte (din păcate, prea puţin) a fascinantei lumi a gimansticii; 
- trasează linii clare între oameni şi caractere, demonstrând că munca, modestia, bunul simt - chiar dacă sunt considerate în societatea noastră nişte ciudăţenii – sunt singurele valori sociale.



Ieri am terminat de citit cartea, iar azi (15 Aug. 2016) le ţin pumnii altor doi titani şi supravieţuitori ai gimansticii, Cătălina Ponor şi Marian Drăgulescu, in finalele pe aparate la Rio.


Un gand bun pentru toate gimnastele din toate timpurile ale României, să fiţi fericite „fomistelor”! 
Sportul a fost singurul motiv ce m-a facut sa ma simt mandru ca sunt roman. Incepand cu Nadia Comaneci si pana acum. 



PS
Daca Dragulescu va rata, este dintr-un singur motiv, omul asta nu a avut niciodata parte de echilibru emotional, tot timpul a concurat crispat, sub tensiune, din variate motive. Sper ca macar acum sa fie linistit si detasat. Succes omule!



vineri, 12 august 2016

Everestul si tragediile sale

Omul este un animal foarte crud şi, în acelaşi timp, sinucigaş.
Dar ar fi mult prea incompletă caracterizarea speciei umane dacă am rămâne doar la aceste atribute. Omul are o şi curiozitate de-a dreptul bolnăvicioasă, dar şi o ambiţie nemăsurată.
De la viaţa tribală sub soarele arzător al Africii, omul a ajuns să trăiască aproape de Polul Nord, la temperaturi sub limita îngheţului. Omul a mers mereu mai departe, tot mai departe, iar cand nu a mai avut unde merge pe orizontală, în lungul şi latul Pământului, a început să urce, munte după munte.
Dacă specia noastră a mers tot mai departe, risipindu-se în toate colţurile Pământului, acest fapt nu s-a petrecut din spirit de aventură, ci din nevoia de supravieţuire, din nevcoia de a găsi un loc de viaţă cât mai bun. Urcatul munţilor reprezintă însă doar spiritul de aventură, transformat în sport. Iar acest sport a devenit din ce în ce mai popular şi poate de aceea alpinismul pare un sport uşor, accesibil oricui. Este adevărat că tehnologia a progresat, că şi cunoştinţele noastre despre activitatea umană în relaţie cu muntele au devenit mai ample, dar muntele rămâne munte, iar omul este tributar propiei sale capacităţi, fizice, intelectale, şi morale. De prea multe ori oamenii işi supraevaluează propria capacitate şi nu doar în sport. Această evaluare falsă a propriilor capacităţi determină totdeauna rezultate pe măsură, iar în cazul sportului, poate avea ca urmare chiar moartea.
Everestul – fiind cel mai înalt munte al planetei – devine un obiectiv al ambiţiei multor oameni. Unii dintre aceşti se joacă cu moartea, de-a dreptul. Câteodată căştigă omul, câteodată, nu. Când spun că unii oameni se joacă cu moartea, am descris o realitate, căci a te ambiţiona să urci fără oxigen Everestul este o loterie, o „ruletă rusească”. Nu ai nicio certitudine că vei supravieţui. Da, e adevărat, unii au supravieţuit, dar asta nu e o lege, e mai degrabă o întâmplare.
Acum, pe creasta Everestului sunt peste 200 de cadavre. Alpinişti ce au crezut că se vor întoarce triumfători. De ce triumfători? Pentru că „au cucerit Everestul”. O prostie mai mare nici că se putea. Toţi marii aplinişti, cei ce au murit de bătrâneţe, au spus că omul nu cucereşte niciodată un munte, cel mult, se întrece cu sine însuşi.
Am vazut de-a lungul timpului mai multe filme despre Everst şi despre încercările de a ajunge în vârf. Ştiam că mulţi au murit încercând, dar niciodată nu am crezut că poteca ce duce către vârf e mărginită de zeci de cadavre. Cadavrele celor ce nu au reuşit.
Unele dintre aceste cadavre sunt neidentificate, altele se cunosc şi se cunoaşte şi povestea lor.
Dorinţa de a transforma aventura în sport, poate fi mortală, chiar şi pentru cei mai buni dintre cei buni.
Babu Chiri Sherpa (https://en.wikipedia.org/wiki/Babu_Chiri_Sherpa) un extraordinar alpinist, recordmen al urcărilor pe Everest a murit acolo în 2001.  
Unul dintre cele mai cunoscute cadavre ce zac chiar în apropierea vârfului este cadavrul cu bocanci verzi („The Green Boots”). Este chiar în potecă, iar alpiniştii pentru a ajunge la vârf trebuie să treacă peste picioarele lui. Deşi neindentificat, se admite că ar fi fost un indian, Tsewang Paljor, mort în 1996.


O poveste cu final tragic au avut şi soţii Arsentiev, Francys şi Serghei. Cei doi au urcat împreună pe Everest, dar la un moment dat, datorită condiţiilor, s-au despărţit. 


În Mai 1998 Francys a fost prima femeie din USA ce a ajuns pe Everst fără oxigen suplimentar. La coborârea de pe vârf s-a petrecut tragedia. Doi aplinişti uzbeci au întâlnit-o în timp ce coborau, i-au dat oxigenul lor şi au încercat să o coboare, dar la scurt timp epuizaţi au fost nevoiţi să o abandoneze. Soţule ei, Serghei, a ajuns la bază şi văzând că soţia lui nu e acolo, a urcat înapoi pentru a o salva (uzbecii ce au ajutat-o pe Francys l-au întâlnit în timp ce el urca). Din nefericire a murit în încercarea de a coborî la ea. Corpul lui a fost găsit un an mai târziu.
Doi aplinişti Ian Woodall şi Cathy O’Dowd ce urcau spre vârf au auzit-o strigând şi şi-au întrerupt ascensiunea, încercând să o ajute. Şi-au riscat viaţa coborând până la ea, i-au dat oxigen, dar era prea târziu pentru ca Francys să mai poată merge, au lăsat-o acolo şi s-au reîntors la bază pentru a raporta situaţia şi a cere ajutor.



Ian Woodall şi Cathy O’Dowd au rămas marcaţi de întâmplare, au povestit că atunci când au părăsit-o pe Francys, aceasta a strigat după ei ”Vă rog, nu mă părăsiţi”. Opt ani mai târziu (2007) au urcat special pe Everest pentru un ritual de înmormântare pentru Francys, au acoperit-o cu steagul USA, au pus un bileţel din partea copilului ei şi o jucărie de pluş. Cu acea ocazie au şi coborât cadavrul mai jos, pentru a nu putea fi vazut din potecă.



Cathy O’Dowd este prima femeie din lume ce a urcat Everestul atât pe ruta sudica, cât şi pe cea nordică. 



marți, 2 august 2016

Alege un cort, impermeabil, evident

Un cort daca nu e impermeabil, nu e cort.

Sunt multe site-uri pe internet care promoveaza articole sportive de munte, care ofera sfaturi sau prezinta evenimente legate de munte. Aici nu veti citi sfaturi, reclame mascate sau orice altceva asemanator.
Veti citi o intamplare a unor tineri. A unor tineri pe munte.

Realitatea arata cam asa, fel si fel de “eroi” ce se arunca pe munte la fel cum cei ce nu stiu sa inoate se arunca in rau. Sinucigasi. N-au habar, nu au echipament minim necesar, nu au conditie fizica, pentru ei nu conteaza nimic, doar ambitia de a merge pe munte si a povesti apoi cunoscutilor “aventura” vietii lor, aventura pe munte.

Pe langa cei de mai sus, mai  sunt cei ce au o oarecare experienta de munte si un oarecare echipament, ca de exemplu, un cort. Problema este tocmai cortul. De multe ori e mai bine sa nu-l ai.

Bai, cand ii vad pe unii carand cate un cort din acela mare, de camping, cocsati, transpirati, in prag de colaps, ma bufneste rasul. Ce vrei sa demonstrezi cu ditamai cortul? Si eu am mers cocosat de rucsac, dar ma cocasa mancarea, ca luam mancare pentru 5-6 zile… Bine, nu despre mine vreau sa discut, ci despre niste cunoscuti si expeditia lor.

Baietii, cu pregatire de alpinisti, adica cataratori de vericale si mai putin montaniarzi – mergatori pe munte, s-au hotarat sa urce si ei un pisc, dar nu direct, ca nu se putea, ci dintr-o tabara. Prin urmare s-au apucat sa-si instaleze o tabara mai jos de pisc.
Au ajuns dupa-masa la locatie, de fapt spre seara, de fapt chiar cand se intuneca. De aici si a doua greseala, sub presiunea timpului. Zona nu era asa cum si-o inchipuiau ei. Credeau ca vor campa pe zapada. Au campat pe stanci. Asta a fost de fapt prima greseala, nu au facut o investigatie prealabila temeinica pentru a sti ce ii asteapta.
Sub presiunea noptii ce venea si a peisajului la care nu se asteptau, au pus corturile la repezeala. Si s-au culcat visand la ascensiunea de a doua zi.

Bai, cand vrea Mama Natura sa-ti arate ca esti doar un mucos, chiar iti curg mucii din nas.
Le-a dat o furtuna Mama Natura de le-a impletit neuronii. In toiul noptii. La inceput au simtit cum curge apa in suvoaie pe sub corturi, apoi au vazut cum intra apa  - tot in suvoaie – in corturi. Oare sa va plictisesc si sa va spun ca li s-a udat tot ce nu au reusit sa bage in pungi de plastic si sa atarne de tavanul cortului? Dar uite asa afli lucruri interesante, de exemplu ca sacii de dormit tin de cald si plini cu apa…
Bine ca au reusit sa-si protejeze frontalele. La lumina lanternelor cu leduri au putut constata ca producatorul corturilor nu a mintit cand a specificat ca corturile sunt impermeabile. Bai, nu curgea apa afara din corturi, erau asa, un fel de piscine in miniatura.
Dimineata au inteles ce s-a intamplat. Au ridicat corturile intr-o zona ca o palnie, in care s-a adunat toata apa, corturile lor erau ca niste corabii sau submarine in mijlocul marii…
De aceea eu va recomand cand mergeti pe munte sa nu mergeti cu un cort, ci cu un hamac… E mai sigur. Si mai placut.

Drum bun si soare mult!




joi, 21 iulie 2016

Romanii iubesc infractorii - alegerile locale ar trebui sa ne inspaimante

Daca la alegerile locale din 2012 alegerea unui infractor aflat in puscarie ca primar mi s-a parut a fi un fapt cu caracter de exceptie, iata ca in 2016 alegerea infractorilor in functii publice devine o regula.
Unul dintre acestia (un exemplu din multi altii) este  Cătălin Cherecheş, ales primar la Baia Mare, ce a depus juramantul adus de politisti.

https://www.youtube.com/watch?v=mVcb5xw3WeI

Cum suna juramantul?

"Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-credinţă, tot ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei (oraşului, municipiului, judeţului)... Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Intrebare: cum poate un infractor sa jure ca va respecta Cinstitutia si legile tarii?

Noi, romanii, dovedim ca am depasit granitele absurdului la hotie si prostie.

Insa avem mari pretentii. 


duminică, 17 iulie 2016

Obsesia puterii si democratia

Erdogan ar putea fi obiect de studiu pentru teoria puterii in relatie cu principiile democratiei. Erogan nu este nici primul si  - cu siguranta – nici ultimul politician ce exploateaza in interes personal democratia penrtu realizarea unor scopuri personale.
Un exemplu foarte cunoscut este cel al lui Hitler, cel ce a demonstrat in epoca moderna cel mai bine cum poate fi folosita democratia pentru atingerea unor scopuri personale, avand ca principala parghie puterea politica. Daca am pomenit de Hitler este tocmai pentru ca Erdogan – pe vremea cand era doar prim ministru – si-a manifestat admiratia fata de acesta.
Tendintele dictatoriale manifestate de acest tip de politicieni au origine in structura personalitatii acestora, dar si in nivelul de educatie. Exista unii oameni ce nu pot sa se afirme intr-un domeniu profesional, nu pot castiga stima celor din jur prin calitati proprii, nu pot avea realizari prin care sa impresioneze microgrupul social din care fac parte si atunci ambitia si orgoliul gasesc o cale de realizare prin intermediul politicii. Datele pe care le detin (sub rezerva ca ar putea fi partial eronate) arata ca Erdogan a fost la intrarea in politica un individ redus ca orizont cultural, cu realizari zero in toate planurle, fiind de meserie lacatus. Avem si la noi exemple numeroase, atat din perioada sovietic-ceausista, cat si din perioada actuala de indivizi ce s-au agatat de politica ca parghie in satisfacerea unor nevoi personale, orgoliu, prosperitate economica etc. Ceausescu poate fi dat ca exemplu din acest punct de vedere. E posibil ca Ceausescu sa fi cunoscut succesul politic chiar daca regimul sovietic nu ar fi existat in Romania, dar, in mod evident, acest regim i-a oferit o oportunitate la care nici nu putea spera. Un ucenic de cismar pe care soarta l-a pus in aceeasi celula cu Gheorghiu Dej (electrician), ajunge pe cale politica in fruntea partidului si a statului. Pentru a se legitima in fata propriei sale vanitati, dar si in fata microgrupului social, isi procura diploma de Bacalaureat si de licenta fara a urma cursurile necesare. Pentru ca satisfacerea orgoliului permite orice actiune, de la minciuna la crima. In mod evident, pasul urmator este pastrarea si consolidarea puterii. Iar aceasta operatiune se poate realiza cel mai usor prin doua metode complementare: eliminarea opozantilor si castigarea unei parti a populatiei prin politici populiste.
Erdogan nu stiu cum a patruns in politica, dar dupa ce a ajuns premier a dovedit in repetate randuri ca isi doreste puterea absoluta, ca pune in practica politici populiste si isi inlatura adversarii. Primul semnal major a fost atunci cand a schimbat seful statului major al armatei cu fostul sef al jandarmeriei, un apropiat al sau. Generalul Cetin Dogan, comandantul sef al armatei, il acuzase pe Erdogan (prim ministru la acea data) de subminarea fortelor armate ale Turciei si de tentativa de schimbare a regimului secular al tarii, de islamizare. Avand in vedere rolul armatei in Turcia in conservarea kemalismului, aceasta miscare a dovedit directia pe care se inscrie strategia politica a lui Erogan. Tot din acea perioada a inceput si ostracizarea opozantilor, atacurile la adresa libertatii presei si a Justitiei. Evolutia politica a lui Erdogan a fost facilitata si de contetul social, economic, politic deosebit de complex al Turciei, marcat de asasinate din toate partile.
O etapa in cariera sa politica a fost si obtinerea unei diplome de licenta (conditie pentru a putea ajunge presedinte), licenta contestata inclusiv de un scriitor ce a fost gasit asasinat. Un alt mare pas in obtinerea puterii absolute a fost transformarea Turciei intr-o republica prezindentiala, ceea ce ofera presedintelui puteri foarte mari.
Faptul ca Erdogan devine nerabdator in consolidare propriei puteri dupa ce devine presedinte a fost evidentiat si de eliminarea presei (institutii de presa, ziaristi) ce nu il servea si mai ales, prin faptul ca a incercat sa interzica internetul si retelele de socializare. Dar cele mai evidente semne ale transformarii Turciei intr-un soi de sultanat le gasim in masurile ce au urmat incercarii de lovitura de stat din noaptea de 8-9 Iulie 2016. Fie ca a fost o miscare prost organizata de catre o parte a armatei, fie ca a fost o momeala, urmarile acesteia arata fara dubii tendintele dictatoriale ale lui Erdogan. Concedierea a peste 2700 de procurori, avocati si judecatori demonstraza ca prin controlul Justitiei, doreste sa-si lichideze “in mod legal” opozantii, atatia cati mai sunt. Radicalizarea islamismului este parghia prin care Erdogan controleaza masele. Armata este sub controlul sau. Turcia a capatat toate atributele unui stat totalitar.
Exista multe voci care sustin ca Erdogan a fost ales democratic. Foarte adevarat. Si la noi in tara o serie de infractori cu sentinte definitive au fost alesi democratic de catre populatie la alegerile locale din acest an. Aceasta realitate demonstreaza ca democratia este usor de transformat in totalitarism, chiar in cazul unei societati ce nu a cunoscut un regim de tip sovietic, cum este Turcia.
Lectia pe care ne-o dau evenimentele din Turcia este urmatoarea: promovarea unor indivizi ce nu si-au insusit valorile unei societati democratice in politica va produce intr-un mod brutal alterarea democratiei, regresul social, conflicte ce pot degenera in crime in masa, prabusirea intregii societati.
Analizand evolutia politica a lui Erdogam putem trage invataminte pretioase in relatie cu politicienii nostri, cu functionarea democratiei din Romania. O analiza a unor politicieni din ultimii 26 de ani ne-ar arata ca exista un “tipar Erdogan” si la noi (ca de altfel, peste tot in lume). Important este ca acest tip de politicieni sa nu ajunga in pozitiile de frunte ale puterii. Ridicarea nivelului educational al populatiei este in mod evident o garantie ca populismul nu ar putea avea succes ca strategie politica. Prin urmare, orice societate ce doreste sa progreseze trebuie sa-si asigure o solida educatie, ca factor si garantie a prosperitatii.